Crize adolescentine

            Ok...azi vreau sa va spun o poveste...
             Totul a inceput aseara, pe la ora unu noaptea, cand Suriorul mi-a zis printr-un mesaj sa nu il bag in seama pe cel mai bun prieten al lui ( cu care nu ma intelegeam asa bine oricum si care, teoretic, nu avea numarul meu de telefon ). Ma rog, era vorba de o tipa din clasa mea, pe care a vazut-o intr-o poza cu Suriorul si ii voia numarul de telefon.
             Bineinteles ca nu i l-am dat, 1. pentru ca nu sunt genul de persoana care sa dea numere de telefon fara aprobarea persoanei respective, 2. am putine momente in care il ascult pe omul asta, care imi suporta toanele, nervii si nebuniile de sase ani incoace, dar seara trecuta a fost unul dintre acele momente. Dupa a cerut numarul unui alt prieten, pentru a-l stresa pe el. Odata cu refuzul meu ( si cu unele replici de care nu sunt mandra, insa care erau necesare, pentru ca era insistent ), s-a declansat razboiul, mi-a aruncat niste cuvinte in fata, care sper sa le foloseasca doar cu mine, pentru ca daca asta e caracterul lui adevarat..., si mi-a dat block, pentru ca "Nu-i asa? De ce sa nu ma faci sa plang si dupa sa nu imi dai block?".
             In fine, Suriorul a incercat sa ma calmeze ( la doua dimineata si ii multumesc pentru asta ) pentru ca am inceput sa aberez cum ca nimeni nu ma place si asa mai departe. Dupa ce s-a "plictisit" ( murea de somn ) de mine, am vorbit si cu prietenul asta de mai sus, caruia i-am trimis un mesaj sa nu il bage in seama pe acest, sa-i zicem, Troll. Am dezvoltat o intreaga discutie pana pe la patru dimineata cu acest prieten despre ce lucruri urate am spus eu despre el sau el despre mine si am facut liste intregi cu defectele noastre. Ne-am dracuit, ne-am consolat, am ras si am plans( mai mult eu ),dar in final am fost ok, ma rog, sper sa fim bine.
             Dupa vreo trei ore ( in care mi-am implantat in creier ca sunt un dezastru pe doua picioare ),  terapie cu niste oameni pe care ii apreciez din ce in ce mai mult si o gramada de poze "dubioase" cu Tiut si prietena ei buna, am reusit sa ma opresc din plans si sa ma culc.
            Stiu ca am defecte, pentru ca nimeni nu e perfect, sunt incapatanata, si vulcanica, si am un vocabular colorat, si ma oftic cand nu imi iese ceva cum vreau, si nici sa nu mai vorbim de defectele fizice si alte cateva psihice, dar, in acelasi timp, daca ajungi sa ma cunosti, sunt (zic eu) o companie placuta ( atunci cand nu urlu la tine, sau nu aberez despre actori si personaje din carti ).
            Uff...ceea ce incerc eu sa va zic aici este ca, da, fiecare are defectele lui si, da, unora persoane nu le convine cine esti sau ce vrei sa faci, dar atata timp cat ai langa tine oameni pentru care merita sa stai treaz noaptea sau pentru care merita sa iti misti fundul pana in cealalta parte a orasului ca sa bei o cafea cu ei, merita sa tii piept si celor care te urasc si care iti arunca cuvinte urate in fata fara motiv.
            Pentru ca asa e viata, cazi si te ridici, esti doborat si esti ridicat.


           Voi cum ati fi reactionat intr-o situatie de genul asta? Sau, ati trecut printr-o situatie de genul asta?